Tatăl ei a măritat-o cu un cerșetor pentru că se născuse oarbă – ceea ce s-a întâmplat în continuare i-a lăsat pe toți fără cuvinte.

Tatăl ei a măritat-o cu un cerșetor pentru că se născuse oarbă – iar ce s-a întâmplat în continuare i-a lăsat pe toți fără cuvinte.

Zainab nu văzuse niciodată lumea, dar îi simțea cruzimea cu fiecare respirație. Se născuse oarbă într-o familie care prețuia frumusețea mai presus de orice. Cele două surori ale ei erau admirate pentru ochii lor captivanți și siluetele grațioase, în timp ce Zainab era tratată ca o povară, un secret rușinos ascuns în spatele ușilor închise. Mama ei a murit când avea doar cinci ani, iar din acel moment, tatăl ei s-a schimbat. A devenit amar, invidios și crud – mai ales față de ea. Nu i-a strigat niciodată pe nume; o numea „chestia aia”. Nu o voia la masă în timpul meselor în familie sau lângă ea când veneau oaspeți. Credea că era blestemată, iar când Zainab a împlinit 21 de ani, a luat o decizie care avea să spulbere ceea ce mai rămăsese din inima lui de mult distrusă.

Într-o dimineață, tatăl ei a intrat în camera ei mică, unde Zainab ședea liniștită, trecându-și degetele peste paginile Braille ale unei cărți uzate și i-a pus în poală o bucată de pânză împăturită.

— Te căsătorești mâine, spuse el rece.

Zainab a înlemnit. Cuvintele nu aveau niciun sens. Să mă căsătoresc? Cu cine?

„E un cerșetor de la moschee”, a continuat tatăl. „Tu ești orb, el e sărac. O potrivire bună.”

Simțea cum sângele i se scurge de pe față. Voia să țipe, dar nu i-a ieșit niciun sunet. Nu avea de ales. Tatăl ei nu-i dăduse niciodată de ales.

A doua zi, a fost căsătorită într-o ceremonie scurtă și grăbită. Bineînțeles, nu i-a văzut niciodată fața și nimeni nu a îndrăznit să o descrie. Tatăl ei a împins-o spre bărbat și i-a spus să-l ia de braț. Ea s-a supus ca și cum ar fi fost o fantomă în propriul corp. Toată lumea a râs în spatele gurii acoperite, șoptind: „O fată oarbă și o cerșetoare”. După ceremonie, tatăl ei i-a înmânat o geantă mică cu câteva haine și a împins-o înapoi spre bărbat.

„Acum e problema ta”, a spus el și a plecat fără să se uite măcar înapoi.

Cerșetorul, pe nume Iușa, a condus-o în tăcere pe drum. Multă vreme nu a spus nimic. Au ajuns la o colibă mică și dărăpănată de la marginea satului. Mirosea a pământ umed și a fum.

„Nu e mult”, spuse Iușa cu blândețe. „Dar vei fi în siguranță aici.”

Stătea înăuntru pe un covoraș vechi, reținându-și lacrimile. Aceasta urma să fie viața ei – o fată oarbă, măritată cu un cerșetor, într-o colibă construită din lut și speranță.

Dar în prima noapte s-a întâmplat ceva ciudat.

Iușca pregăti ceaiul cu mâini blânde. I-a dat pelerina lui și a dormit lângă ușă, ca un câine de pază alături de regină. I-a vorbit ca și cum i-ar fi păsat cu adevărat de ea: a întrebat-o ce povești îi plac, ce vise are, ce mâncare o face să zâmbească. Nimeni nu o mai întrebase asta până atunci.

Zilele s-au transformat în săptămâni. Iușca o însoțea la râu în fiecare dimineață, descriind soarele, păsările și copacii atât de poetic încât Zainab a început să simtă că ea îi vede prin cuvintele lui. El îi cânta în timp ce ea spăla hainele, iar noaptea îi spunea povești despre stele și ținuturi îndepărtate. Pentru prima dată după ani de zile, ea a râs. Inima ei a început să se deschidă. Și în acea colibă mică și ciudată, s-a întâmplat ceva neașteptat: Zainab s-a îndrăgostit.

Într-o după-amiază, în timp ce îi lua mâna, ea l-a întrebat:

– Ai fost întotdeauna un cerșetor?

A ezitat. Apoi a răspuns încet:

– Nu a fost întotdeauna așa.

Dar nu a mai spus nimic. Și Zainab nu a insistat.

Până într-o zi.

S-a dus singură la piață să cumpere legume. Iușa i-a dat indicații precise, iar ea a memorat fiecare pas. Dar la jumătatea drumului, cineva a apucat-o brusc de braț.

„Șobolan orb!”, a șuierat o voce. Era sora ei, Amina. „Mai ești în viață? Încă te prefaci că ești soția unui cerșetor?”

Lacrimile i-au umplut ochii lui Zainab, dar a refuzat să se lase frântă.

„Sunt fericită”, a răspuns ea.

Amina a râs sarcastic. „Nici măcar nu știi cum arată. E un gunoi. Exact ca tine.”

Și apoi a șoptit ceva care i-a frânt inima lui Zainab.

– Nu este un cerșetor. Ai fost înșelat.

Zainab s-a întors acasă confuză. A așteptat până s-a întunecat, iar când Iușa s-a întors, l-a întrebat din nou, de data aceasta ferm:

– Spune-mi adevărul. Cine ești cu adevărat?

Apoi a îngenuncheat în fața ei, i-a luat mâinile și i-a spus:

„Nu ar trebui să știi încă. Dar nu mai pot minți.”

Inima îi bătea repede. A respirat adânc.

„Nu sunt un cerșetor. Sunt fiul unui emir.”

Lumea lui Zainab a început să se învârtă în timp ce încerca să-i asimileze cuvintele. „Sunt fiul emirului.” Mintea ei retrăia fiecare moment pe care l-au împărtășit – bunătatea lui, puterea lui tăcută, poveștile lui prea vii pentru un simplu cerșetor – și acum înțelegea de ce. Nu fusese niciodată cerșetor. Tatăl ei o căsătorise nu cu un cerșetor, ci cu un prinț deghizat.

Zainab se ridică în șezut, cu picioarele tremurând. Inima îi era sfâșiată între iubire și durere. Yusha îngenunche din nou lângă ea.

„Nu am vrut să te rănesc. Am venit în sat deghizată pentru că eram sătulă de candidații care iubeau tronul, nu bărbatul. Am auzit despre fata oarbă respinsă de tatăl ei. Te-am urmărit de departe săptămâni întregi înainte să-ți cer mâna, prefăcându-mă că sunt o cerșetoare. Știam că va fi de acord pentru că voia să scape de tine.”

Lacrimile i se prelingeau șiroaie pe obrajii Zainei. Durerea provocată de respingerea tatălui ei se amesteca cu neîncrederea că cineva ar putea face atâtea eforturi pentru a găsi o inimă atât de pură ca a ei.

„Și acum ce facem?”, a întrebat ea simplu. „Ce se întâmplă în continuare?”

Iușca i-a luat ușor mâna. „Acum vei veni cu mine, în lumea mea, la palat.”

„Dar sunt oarbă. Cum aș putea fi prințesă?”, a șoptit ea.

„Ești deja prințesă”, a răspuns el cu tandrețe.

A doua zi, trăsura regală s-a oprit în fața colibei. Gărzile în robe negre și aurii s-au înclinat în fața lui Yusha și Zainab. Ținându-l strâns de braț, s-a îndreptat spre palat.

Când au ajuns, o mulțime îi aștepta deja. Oamenii au fost uimiți de întoarcerea prințului pierdut și cu atât mai mult de faptul că acesta aducea cu el o fată oarbă. Mama lui Iușa, regina, s-a apropiat și a privit-o pe Zainab mult timp. Cu toate acestea, s-a înclinat respectuos. Iușa stătea lângă ea și a declarat:

– Aceasta este soția mea, femeia pe care am ales-o, cea care mi-a văzut sufletul când nimeni altcineva nu a putut.

Regina a tăcut o clipă, apoi a îmbrățișat-o pe Zainab. „Deci aceasta este fiica mea”, a spus ea. Zainab aproape că a leșinat de ușurare. Yusha i-a strâns mâna și a șoptit:

— Ți-am spus, ești în siguranță.

În noaptea aceea, stând la fereastra camerelor regale, a ascultat sunetele palatului. Viața ei s-a schimbat într-o singură zi. Nu mai era „acea chestie” închisă într-o cameră întunecată. Era o soție, o prințesă, o femeie iubită nu pentru frumusețea ei, ci pentru sufletul ei.

A doua zi dimineață, a fost chemată la curte. Nobilii și cei puternici s-au adunat. Unii au râs când a intrat cu Iușa, dar ea și-a ținut capul sus. Apoi s-a produs o întorsătură neașteptată. Iușa s-a ridicat în fața tuturor și a anunțat:

„Nu voi accepta coroana până când soția mea nu va fi acceptată și onorată în acest palat. Și dacă nu, voi pleca cu ea.”

Un murmur a trecut prin hol. Inima Zainabului bătea cu putere. S-a uitat la el și a șoptit:

– Chiar ai renunța la tronul tău pentru mine?

S-a uitat la ea cu foc în ochi. „Am făcut-o o dată. Aș face-o din nou.”

Regina se ridică în picioare. „Să se știe: din acest moment, Zainab nu mai este doar soția dumneavoastră. Este Prințesa Zainab a Casei Regale. Oricine o desconsideră desconsideră coroana.”