Am ales-o pe ea și Germania în loc de mama care m-a crescut singură, iar acum stau la mormântul ei și realizez că unele alegeri nu pot fi niciodată reparate.

Andrei avea douăzeci și șase de ani când Alexandra, iubita lui de trei ani, a primit oferta de muncă în Germania. Job bun, salariu de patru ori mai mare decât în România, apartament asigurat de firmă. „Vino cu mine”, îi spusese ea. „Avem viitor acolo. Aici nu construim nimic.”

În casa din Botoșani, mama lui Maria aștepta la cină. Masa era pusă – sarmale, cozonac, toate preferatele lui Andrei. Era singură de când tatăl lui murise în urmă cu opt ani. Andrei era tot ce mai avea – unicul ei copil, motivul pentru care se trezea în fiecare dimineață.

„Mamă, trebuie să-ți spun ceva”, începuse el, așezându-se la masă.

Maria zâmbise, neștiind ce urma. „Spune, dragul mamei.”

„Alexandra a primit o ofertă de muncă în Germania. Și eu… am decis să plec cu ea.”

Zâmbetul înghețase pe fața ei. „Să pleci? În Germania?”

„Da. E o oportunitate extraordinară pentru amândoi. Acolo putem să ne punem deoparte bani, să ne facem un viitor.”

„Și eu?” întrebase Maria încet. „Eu ce fac aici?”

„Mamă, înțelegi… nu pot să refuz asta. La treizeci de ani încă stau la tine în casă, muncesc pe două mii de lei. Acolo pot să fac în două luni cât fac aici într-un an.”

„Nu despre bani e vorba, Andrei. E vorba că mă lași singură. Că-ți aleg pe ea în locul mamei care te-a crescut.”

„Nu e așa, mamă. Nu te aleg pe ea în locul tău. Dar trebuie să-mi fac și eu o viață.”

Doar cei care au fost puși să aleagă între iubire și datoria filială știu cât de greu cântărește decizia, indiferent ce alegi.

Maria se ridicase de la masă. „Dacă pleci, pentru mine e ca și cum ai fi murit. N-am să-ți mai deschid ușa. N-am să-ți mai răspund la telefon. Tu alege-o pe ea, eu te aleg să nu mai existe pentru mine.”

„Mamă, nu vorbi așa. O să vin acasă des, o să vorbim…”

„Nu vreau vorbitul tău. Vreau să fii aici, lângă mine, cum am fost eu lângă tine când erai mic și bolnav, când tata a murit și am muncit în trei locuri să te țin la facultate. Acum e rândul tău să fii lângă mine.”

„Dar eu nu pot să-mi sacrifice viața pentru…”

Maria ridicase mâna. „Du-te. Du-te odată dacă asta vrei. Dar să nu te mai văd în viața asta.”

Andrei plecase în Germania două săptămâni mai târziu. Prima lună a sunat-o în fiecare zi. Mama nu răspundea. A trimis bani – i-a trimis înapoi prin poștă. A trimis cadouri de Crăciun – au rămas la poștă neridicate.

„Lasă-o, se va învoi”, îl liniștea Alexandra. „E supărată acum, dar o să treacă.”

Dar nu a trecut. Un an, doi, trei. Maria nu răspundea la telefon, nu deschidea ușa când venea el în vizită, nu citea scrisorile. Vecinii îi spuneau lui Andrei că mama lui bine, că trăiește, dar că pe el nu vrea să-l audă.

„A spus că nu mai are copil”, îi povestea Veta, vecina. „Că fiul ei a murit pentru ea în ziua când a ales-o pe femeie.”

Pe vremuri, legăturile de sânge erau mai tari decât orice. Acum, tinerii pleacă și bătrânii rămân în urmă cu inimile frânte și casele goale, așteptând telefoane care nu mai sună și vizite care nu mai vin.

În Germania, viața mergea bine. Andrei și Alexandra și-au cumpărat mașină, au strâns bani pentru avans la apartament. Ea avansase în carieră, el lucra la o fabrică de piese auto. Nu era munca visurilor lui, dar plătea bine. Foarte bine.

Dar în fiecare seară, înainte să adoarmă, Andrei se gândea la mama lui. La casa goală din Botoșani. La femeia care îmbătrânea singură, refuzând să-i ierte alegerea.

„Poate ar trebui să te întorci”, îi sugerase Alexandra după trei ani. „Măcar pentru câteva luni. Să rezolvați cumva…”

„Nu are sens. Ea nu vrea să mă vadă.”

Într-o noapte de ianuarie, la patru dimineața, i-a sunat telefonul. Era Veta.

„Andrei, dragul meu… Mama ta… Maria… A murit azi-noapte.”

Lumea s-a oprit. „Cum… cum a murit?”

„Infarct. Vecinul de alături a găsit-o dimineață. Doctorul spune că a murit în somn, pe la două noaptea.”

Andrei a luat primul avion spre România. Când a ajuns la casa din Botoșani, ușa era deschisă, vecinii pregăteau pentru înmormântare. A intrat în casa mamei lui pentru prima dată în patru ani.

Totul era la fel. Poza lui pe perete – dar acoperită cu o pânză neagră. Parcă într-adevăr murise pentru ea. În bucătărie, pe masă, o farfurie cu mâncare acoperită cu un prosop. Vecinele îi spuneau că Maria punea în fiecare seară o farfurie pentru Andrei, „dacă vine”, apoi o arunca dimineața când vedea că nu a venit.

În dormitorul mamei, pe noptieră, a găsit un plic cu numele lui. L-a deschis cu mâinile tremurânde.

„Andrei,

Dacă citești asta, înseamnă că am murit. Vreau să știi că te-am iubit în fiecare zi, chiar și când spuneam că nu mai vreau să te văd. Dar m-ai abandonat când aveam cea mai mare nevoie de tine. M-ai lăsat să îmbătrânesc singură, să mă îmbolnăvesc singură, să mor singură.

Am vrut să te iert. De atâtea ori am vrut să ridic telefonul și să-ți spun că te iubesc. Dar mândria mea nu m-a lăsat. Și acum e prea târziu.

Îți las casa și tot ce am. Dar știi ce nu-ți pot lăsa? Timpul pe care nu l-am mai avut împreună. Ultimii mei ani în care ai fi putut să fii lângă mine.

Sper că banii ăia din Germania au meritat. Sper că ea a meritat. Pentru că eu am murit singură, așteptând un fiu care nu a mai venit niciodată.

Mama ta care te-a iubit până în ultima clipă, chiar dacă tu nu ai fost aici s-o iubești înapoi.”

Andrei a citit scrisoarea de zece ori, plângând în casa goală. Vecinele l-au găsit acolo, îmbrățișând scrisoarea, urlând de durere.

La înmormântare, satul întreg a venit. Toți îi spuneau cât de mult vorbea Maria despre el înainte să plece în Germania. Cât de mândră era de el. Cât de mult îi lipsea.

„De ce nu mi-a spus nimeni că era bolnavă?” întreba el vecinii.

„Ne-a făcut să jurăm că nu-ți spunem. Spunea că dacă vii pentru că e bolnavă, nu e adevărat. Voia să vii pentru că o iubești, nu din milă.”

După înmormântare, Andrei a stat în casa mamei lui două săptămâni. Alexandra venise pentru câteva zile, dar apoi se întorsese la muncă. „Trebuie să te întorci și tu”, îi spusese. „Aici nu mai ai ce căuta.”

Dar Andrei nu putea pleca. Umbla prin casă, atingând lucrurile mamei lui – șorțul ei atârnat în cui, pantofii ei de casă, ochelarii ei de citit. Toate dovezile unei vieți trăite singură în ultimii ani.

În frigider, a găsit o oală cu sarmale – preferatele lui. Maria le făcuse chiar în ziua în care murise. „Dacă vine Andrei”, le spusese vecinei. Nu venise.

A vândut casa după trei luni. Nu suporta să stea în ea, să simtă greutatea absenței lui. Cu banii, a plătit un monument frumos pentru mormânt. Dar știa că niciun monument din lume nu poate compensa pentru zilele în care ar fi trebuit să fie acolo și nu a fost.

S-a întors în Germania, dar ceva se rupse în el. Relația cu Alexandra s-a deteriorat. Ea nu înțelegea de ce nu poate trece peste moartea mamei, de ce nu mai vorbește, de ce plânge noaptea.

„Andrei, viața merge înainte”, îi spunea. „Nu poți să îți petreci restul vieții regretând.”

Dar Andrei știa că unele regrete nu te părăsesc niciodată. Că unele alegeri te urmăresc până la sfârșitul vieții. Că nu există sumă de bani suficient de mare să compenseze pentru ultimul sărutare pe care nu l-ai dat, pentru ultimul „te iubesc” pe care nu l-ai spus, pentru ultimii ani în care ai putut fi acolo și nu ai fost.

Pentru că în final, când totul se termină, nu contează câți bani ai adunat, câte case ai cumpărat, cât de bine ți-a mers în străinătate. Contează dacă ai fost acolo pentru cei care te-au iubit necondiționat. Și el nu fusese. Iar acum, era prea târziu să mai repare ceva.